 |
Gabriel PleseaE D I T O R I A L E |
| |
Gabriel PleseaE D I T O R I A L E |
ARTICOLELE REVOLUTIEI
Citind istoria, cadem uneori prada gandurilor, ori imaginatiei, sfarsind prin a fi atrasi in incercarea de a recrea momente din trecut. Din cititori, subconstientul ne transforma uneori in "observatori" ai scenei social-politice ai uneia sau alteia din perioadele parcurse in lectura, iar, alteori, cu un grad sporit de indrazneala, in "participanti" la un eveniment sau altul. In ambele cazuri, simpatiile noastre se alatura, in mod firesc, idealurilor ce tind spre dreptate si adevar. In aceste incursiuni, doza de subiectivism nu lipseste, incat "observatiile", ca si "participarile" difera de la individ la individ. Oricare ar fi acestia, se nasc intrebarile. "De ce?", "Ce trebuia facut?", "Care ar fi fost alternativa?" "Unde s-a ajuns?".
Evenimentele din decembrie 1989 din Romania, de pilda, desi nu prea departate din punct de vedere istoric (zece ani e o nimica toata!), ne ofera prilejul unor astfel de retrairi, observatii si intrebari. Caci evenimentele de acum zece ani constituie un alt capitol zbuciumat din istoria neamului romanesc. Un capitol care ni s-a infatisat si noua, odata cu cei din lumea intreaga, "pe viu", fiind puternic mediatizat, dezvaluindu-ne, ca natie, intr-o ipostaza de care nu putem fugi ori ascunde.
"Observatorii" de acum, analistii celor intamplate acum zece ani, pot imparti pe participantii la evenimente, grosso-modo, in doua categorii: revolutionarii "anti-Ceausisti" si revolutionarii "anti-comunisti". Este foarte important sa se faca deosebirea intre aceste doua mari grupari, deoarece in timp ce "anti-comunistii" includeau in revolta lor si "anti-ceausismul", "anti-Ceausistii" nu includeau "anti-comunismul". Ion Iliescu si partizanii sai, venind pe coama valului (revolta populara izbucnita din cauza accentuarii traiului in mizerie economica si sociala), au putut ajunge la putere, pe care si-au insusit-o in mod nemijlocit tocmai prin sublinierea caracterului anti-Ceausist, dictatura lui Ceausescu fiind o evidenta tinta comuna tuturor. "El (Ceausescu) a intinat doar idealurile socialismului", declara Ion Iliescu, adresandu-se inca revoltatilor cu apelativul "tovarasi", lasand se se inteleaga ca doar Ceausescu era de vina, nu si comunismul. "S-a strigat «Jos Ceausescu!», nimeni n-a strigat «Jos comunismul!»", sustineau partizanii lui Ion Iliescu, deloc grabiti sa termine cu "cuceririle" dictaturii proletariatului si ale socialismului victorios in tara (alungarea Regelui, nationalizarea principalelor mijloace de productie, etatizarea sistemului bancar, reforma invatamantului, nationalizarea si jaful proprietatilor imobiliare si funciare, colectivizarea, in fapt despropietarirea taranilor, lichidarea fizica a "dusmanilor poporului", nimeni altii decat floarea clasei de mijloc si a intelectualitatii romane, incarcerarea in lagare a "politicilor" la Sighet, Canal, Pitesti, Ramnicu Sarat, spalarea creierelor cu doze de dogma marxist-leninista, instaurarea delatiunii ca virtute civica si consacrarea Securitatii ca organ absolut al terorizarii si submiterii intregului popor in sclavie apocaliptica). "Nu am pregatit placinta sa o impartim cu altii" declara ritos Ion Iliescu celor care, vai, s-au ametit cu iluzii ca in Romania avusese loc o adevarata revolutie.
Intr-o tara in care Partidul Comunist numara, in 1989, 4 milioane de cotizanti (numar care, adaugandu-se membrii familiei, ajungea la circa 16 milioane) se putea foarte usor manipula populatia, terorizand-o cu revenirea mosierilor, a proprietarilor, a celor din exil care aveau sa solicite restaurarea prin "razbunare". Cifra de 16 milioane de posibile "victime" era, potrivit rationamentului lui Ion Iliescu, dezvaluit se pare si conducatorilor occidentali, mult prea mare pentru a se putea restructura societatea romaneasca de 23 de milioane. Cu alte cuvinte, epurarea politica si economica, legea lustratiei, desfiintarea structurilor politiei politice, denuntarea activitatilor criminale ale Partidului Comunist impotriva propriului popor, nu erau posibile fara riscul de a provoca reactia violenta a cadrelor dure (si multe) ale comunistilor. Ca sa nu mai punem la socoteala si posibila anulare a privilegiilor dobandite de ei in timpul dictaturii proletariatului. Ceea ce facusera ei, comunistii, cu o tara intreaga, dupa 1946, cu epurarile, arestarile, lichidarile, expropierile etc., nu mai era acceptabil intr-o lume tot mai sensibila la "drepturile omului". Dupa o scurta perioada de confuzie, comunistii, cameleonizati peste noapte in patrioti, au scos din recuzita kaghebist-securista, pancartele cu "Nu ne vindem tara!" si alte asemenea care respingeau orice "interventie" a Occidentului, ori a romanilor din exil.
"Anti-comunistii", cei adevarati, au fost exterminati ori tarati prin procese, internati in lagare, pusi la munca fortata la Canal, incat "anti-comunistii" si "anti-ceausistii" din momentul decembrie 1989 erau putini si, paradoxal, proveneau dintr-o nomenclatura intelectuala, universitara in speta, de rangul doi, sau trei, pseudodisidenti marginalizati fiindca fluierasera in biserica, ori "luptatori prin cultura" (cum s-au intitulat mai apoi), refugiati in spatele criteriilor estetice. In decembrie 1989, in tara, nu exista vreun dizident adevarat, precum Paul Goma, incat conducerea efectiva a revolutiei (in scurtul timp cat aceasta a fost o Revolutie) anticomuniste a fost diluata in mana unor opozanti fie fragili (Doina Cornea), fie neinspirati in semnificatia momentului politic (Mircea Dinescu). Asa se face ca tupeul bolsevicului Ion Iliescu, instruit la kgb-ul moscovit, cu al sau "si, cu voia, dumneavoastra, ultimul pe lista...", a izbutit sa insele un intreg Comitet de Salvare Nationala.
Momentul cacialmalei Ion Iliescu a fost momentul crucial al Revolutiei romane. Mizand pe factorul psihologic ("ultimul pe lista") ateul declarat Ion Iliescu a prelucrat, in cea mai pura traditie partinic-comunista si securist-jdanovista, dictonul biblic "cei de pe urma vor fi cei dintai", fiind acceptat de capii revolutionari de circumstanta. Acesta este momentul precis al deturnarii Revolutiei anticomuniste intr-o "revolutie confiscata". Revenind la intrebarea pe care si-ar pune-o cititorul, devenit "observator" al evenimentelor din decembrie 1989, "Care era alternativa, ce trebuia facut?", raspunsul, acum, vai, atat de tarziu, ne apare incredibil de simplu: "Cu voia noastra, nici ultimul pe lista nu te acceptam!" Intr-un moment cu adevarat revolutionar Ion Iliescu nu trebuia lasat sa apara in vecinatatea Comitetului Salvarii Nationale, daramite pe lista conducatorilor lui. El trebuia maturat laolalta cu "protipendada" comunista, de rangul 1, 2 sau 3, odata cu fuga lui Ceausescu. Ce a urmat dupa aceea se stie. A fost floare la ureche pentru experimentatul bolsevic sa se catere din coada listei in capul ei iar, de acolo, sa acapareze intreaga putere politica. Spectrul tragerii la raspundere a celor 4 milioane de membri de partid (si familiile lor) l-a tinut la putere (cu juramant pe Biblie in regula) timp de sapte ani, pana la alegerile din noiembrie 1996. A fost o perioada suficienta pentru continuarea, sub alte forme, a structurilor comunist ceausiste, pentru consolidarea puterii economice in mainile esalonului 2, laolalta cu mentalitatea "socialista" inculcata de-a lungul dictaturii proletariatului. Mimand ruperea cu trecutul comunist, recurgand la formula "democratiei originale", Ion Iliescu nu a facut decat sa tina Romania cat mai departe de reinscrierea in circuitul occidental si mentinerea cat mai aproape de sfera ruseasca.
Acestea au fost momentele de inceput. Ce a urmat? Unde s-a ajuns? In mare parte, se stie. Stirile si analizele politice prezentate de-a lungul anilor in presa romaneasca, din tara si din exil, dar si in marile cotidiane occidentale, au urmarit evolutia romaneasca in perioada post-comunista. Seria de articole ce urmeaza isi propune sa comenteze cateva aspecte ale societatii romanesti in cei zece ani care au trecut de la evenimentele din decembrie 1989. Domeniile in discutie sunt "social-economic", "politic", "politica externa", "cultura" si "presa".
Aspectul social si economic
Structura sociala a Romaniei in momentul decembrie 1989 se prezenta ca o masa amorfa dominata de un pseudo-proletariat indoctrinat cu dogma marxist leninista adaptata la cultul autohton al personalitatii dictatorului Nicolae Ceausescu. "Revolutia socialista", fenomenul politico-economic ce se voia continuu, reusise in buna masura sa lichideze, efectiv, clasele traditionale: mosierimea, burghezia, clasa de mijloc, micii proprietari agricoli, dupa cum anulase si existenta statului de drept si a proprietatii private. A urmat "proletarizarea" populatiei Romaniei printr-un proces de industrializare "socialista" masiva care, insa, din punct de vedere economic nu era viabil, macar daca ne gandim ca nu era sincronizat cu potentialul de consum intern ori international. "Ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim" era legea care statea la baza economiei socialiste a Romaniei, ceea ce afecta si calitatea produselor romanesti, necompetitive atat pe piata interna cat si pe cea externa, chiar daca aceasta din urma era cu precadere concentrata in Lumea a treia. Nu zabovesc asupra aspectelor economice, doar mentionez ca orice economie sanatoasa porneste de la cerintele consumului intern si apoi, din surplus, se adreseaza exportului. Ori in Romania s-au construit imense combinate siderurgice, petro-chimice, in general industrie grea, fara a se tine seama de capacitatea de absorbtie pe piata interna. Daca obiectivul principal ar fi fost constructia de locuinte, sosele, cai ferate, utilaj agricol, material rulant, nave etc. pentru consum intern intai de toate, atunci fabricile si uzinele "socialiste", platformele industriale ori combinatele agricole, ar fi fost proiectate si construite la dimensiuni normale. Extinderea, ori largirea dincolo de dimensiunile sincronizate cu cererea interna, ar fi fost necesara numai in cazul unei cereri sporite din exterior bazata pe calitatea superioara, competitiva, a produselor romanesti. In fapt, economistii de partid au pornit de la planificarile structuraliste ale organizatiilor de "lagar", suprastatale, gen Comecon, care dictau specializarile pe ramura si pe tara. Nu este de mirare, deci, ca in Romania, o tara cu potential agricol remarcabil si cu combinate agricole, viticole si avicole dotate dupa ultimul strigat al tehnicii moderne, pe piata interna nu se gasea nimic de mancare, iar bunurile de larg consum se distingeau printr-un aspect dintre cele mai jalnice. In timp ce Romania exporta in delir, toata lumea tanjea dupa lucruri "din pachet".
Intentia acestei "incursiuni" in social-economic este de a ilustra faptul ca dislocarea, ori provocarea migrarii intense a unui important segment al populatiei agricole catre centrele industrial-urbane a avut drept rezultat o supra-aglomerare excesiva a oraselor, fara ca acest proces sa fie acompaniat de o necesara creare a unei structuri educativ culturale si politice care sa integreze masele "noi proletare" in noul context "urban". Masa aceasta, cvasi-abrutizata de munc dictata de norme de plan elaborate "la centru", nu a ajuns niciodata sa isi dezvolte o constiinta "de clasa", fie ea in acceptiunea marxist-leninista a conceptului. Spalarile de creier la nivel de "colectiv de munca", "sector", "pe ramura", "pe economie" s.a.m.d., cu lozinci ce proslaveau pe "conducatorul iubit" erau reluate in manifestatiile de masa, in afara locurilor de munca, in adunari festive, demonstratii ori spectacole gen "Cantarea Romaniei" concepute de prestigitatori si cacealmisti culturali si lingai de curte, incat "masele populare" erau in permanenta supuse socurilor "culturii socialiste". Aceasta varianta absurda a solutiei dezvaluite de Juvenal, "panem et circenses", si-a atins scopul: in anii dictaturii comuniste romanii, ca natie, nu au reusit sa-si dezvolte o optica a revendicarilor, fie ele sociale, economice ori politice. Simtamantul de siguranta, chiar in conditiile existentei celei mai sordide, inculcat in creierele oamenilor prin mantra Conducatorului iubit care le stie pe toate si are grija de "bobor", va surprinde societatea romaneasca nepregatita pentru marele moment istoric care a fost caderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989) si declansarea procesului de destramare a sistemului comunist, asa cum era el impamantenit in lagarul socialist. Societatea romaneasca, neinchegata social, nu a deslusit in caderea comunismului imensul prilej de a se elibera cu desavarsire de sub tiranie. Cum a fost posibil? Simplu -- taranimii urbanizate, acest obiectiv, al eliberarii, ii era complet strain. Racnetul "Nu ne vindem tara!", urlat din rarunchi de "omul nou", a avut, si inca are, o semnificatie care transcende simpla grija pentru "avutia" nationala.
Aspectul politic
Orice revolutie se caracterizeaza, pe langa schimbarile fundamentale si radicale pe care le provoaca, si prin maturarea de la putere a vechii structuri politice. Revolutia Franceza si Revolutia bolsevica s-au remarcat tocmai prin violenta cu care au lichidat fizic aparatul politic, pentru a-si asigura, ireversibil, puterea. Revolutiile "proletare", impuse cu tancurile sovietice in tarile "eliberate" din estul Europei, s-au remarcat, si ele, prin masuri represive si de lichidare a fostelor clase "exploatatoare". Rezultatele lamentabile inregistrate in "democratiile populare", dupa cincizeci de ani de comunism, saptezeci si cinci la rusi, au demonstrat cu prisosinta ineficienta si neviabilitatea sistemului socialist. Adusa in momentele de coma ale sistemului, Perestroika gorbaciovista preconiza un fel de "reparatie capitala" a variantei sovietice, in fapt niste carpaceli de natura economica cuplate cu deschideri cosmetice pe plan social. Dupa tipicul relatiilor "tovarasesti" din cadrul lagarului socialist (Comecon si Pactul de la Varsovia), Moscova a dat unda verde schimbarilor in tarile "fratesti". Rigizii, formati la scoala vechiului Comintern, sau incomozii pentru Moscova, trebuiau inlocuiti cu lideri comunisti mai instruiti si mai flexibili. Dar cum procesul de transformare "planificata" nu mai avea sa fie realizat cu ajutorul tancurilor sovietice, si tinand cont ca dincolo de dictatul moscovit nu exista omogenitate in lagarul socialist, intentiile initiale au fost depasite de evenimente. In tarile in care traditia politica a supravietuit, chiar si in forme atrofiate, simpla restructurare dirijata de Moscova s-a dezlantuit intr-o adevarata rasturnare a "oranduirii socialiste". In Cehoslovacia, Polonia si Ungaria schimbarile au fost spectaculoase, iar in Germania de Rasarit acestea au fost totale, daca ne gandim ca ele au fost practic dictate de impulsul imediat de unificare venit din Germania Occidentala. Faptul ca halca contaminata este si azi greu de digerat nu mai conteaza in contextul in care Germania se prezinta ca un stat reintregit. Nu la fel au stat, insa, lucrurile in tarile in care puterea comunista a tocat si a eliminat, timp de cincizeci de ani, si ultimele ramasite din structura politica anterioara razboiului.
In Romania, schimbarea a fost de suprafata. Au fost inlaturati dictatorul si anturajul imediat al acestuia, restul aparatului politic restructurandu-se, precum partidul comunist in ilegalitate, in celule descentralizate. Aceste "celule" aveau sa se constituie in diferitele partide, vreo trei sute la numar, care au aparut in mod "democratic" si "liber" dupa victoria Revolutiei. De la naftalina au fost scosi si cativa "fosti", care s-au incapatanat sa supravietuiasca procesului de lichidare prin lagare si inchisori si li s-a permis reinfiintarea partidelor istorice, PNL si PNT. Nu a fost vreo problema ca acestea sa fie repopulate cu membri: Partidul Comunist Roman nu mai exista (pentru cateva ore fusese chiar interzis, dar l-a repus Ion Iliescu in drepturi, la instigarea lui Brucan) si cotizantii acestuia erau liberi sa se alature oricarei alte formatii politice. Incapacitatea Romaniei de a se defini politic, chiar acum, dupa zece ani, isi are sorgintea in aceasta fragmentare dirijata a partidului unic si repopularea tuturor partidelor cu fostii membri ai partidului comunist unic. Scenariul nu este chiar atat de extravagant, daca ne gandim ca statutul de membru de partid echivala cu unul de "angajat" (in sensul de salariat), intrucat, in Romania, ca si in celelate tari socialiste, statul era singurul care detinea si distribuia posturile, de la cel mai marunt, pana la cel mai important.
Un impediment serios in structura noilor partide (care au avut grija sa-si adauge "democrat" in titulatura) si, de fapt, a preluarii conducerii politice a acestora de oameni noi, a fost neacceptarea punctului 8 al Declaratiei de la Timisoara, care ar fi exclus de la functiile importante in stat a fostilor membrii de partid comunist. Inabilitatea de a pune in practica a acestui imperativ politic a avut consecinte grave asupra vietii politice ulterioare in Romania. Astfel, Ion Iliescu s-a simtit in perfecta legitimitate ca si-a adaugat numele pe o lista pe care nu figura, pentru ca apoi sa acapareze intreaga putere a FSN in propriile sale maini. Acelasi lucru s-a intamplat si cu desemnarea conducatorilor partidelor (imens de multe) care au aparut ca ciupercile dupa ploaia "revolutionara". Chiar daca la conducerea partidelor istorice, PNT si PNL, au fost confirmati oameni politici din "vechea garda", precum Corneliu Coposu, Ion Ratiu, Ion Diaconescu, Ionescu-Quintus, Radu Campeanu s. a., puterea efectiva in teritoriu a ramas in mainile fostilor secretari de judete, de raion, de intreprinderi, care s-au orientat spre partidele care le ofereau cel mai bine deghizarea atat de necesara. Izvorat din FSN-ul transformat in partid politic, PDSR-ul, partidul majoritatii membrilor de partid "recalificati" la locul de munca si detinatorul puterii financiar-economice si-a putut impune politica de stagnare a procesului reformator. Logica cripto-comunistilor lui Ion Iliescu era simpla: mentinerea controlului statului asupra complexelor industriale mostenite din epoca comunismului asigura baza electorala a PDSR. Orice actiune de privatizare a acestora ar fi insemnat adoptarea de solutii practice, de redresare economica prin reducerea din schemele de personal a bagatorilor de seama si a purtatorilor de mape, cu alte cuvinte concedieri si pierderea de voturi. Aceasta politica, de stagnare, sinucigasa din punct de vedere economic, dar si din cel al tranzitiei spre economia de piata si al orientarii spre structurile euro-atlantice, a fost adoptata si urmata cu sfiintenie de Ion Iliescu in cardasie cu Petre Roman, apoi cu Stolojan si cu Vacaroiu pe durata celor doua mandate prezidentiale. S-au folosit toate parghiile si metodele de conducere tipic comuniste: prin coruptie, clientelism, nepotism si intimidare. De un mare ajutor s-a dovedit si seful rebotezatei Securitati, Virgil Magureanu, care, avand la indemana dosarele de Securitate, a putut santaja pe oricine ridica glasul sau misca in frontul "concordiei" PDSR-iste. Cei sapte ani de "temporizare" sub regimul cripto-comunist al lui Ion Iliescu au reusit sa intareasca puterea economica si politica a masei de activisti fost PCR-isti si securisti, incat alegerile din noiembrie 1996, desi castigate de opozitia CDR-ista, nu au reusit sa disloce structurile iliesciene, in fapt comunist-securiste, din pozitiile cheie economic-politice din Romania. "Am castigat alegerile, dar nu si puterea" aveau sa recunoasca liderii Coalitiei democratice si aceasta stare de fapt avea sa aduga tara in haos. Vazandu-se obligati sa imparta placinta (spre deosebire de Ion Iliescu, care nici nu a vrut sa auda de asa ceva) cu "democratii" lui Petre Roman (de fapt o aripa rebela desprinsa din PDSR), liderii CDR au comis greseli dupa greseli, contribuind la accentuarea starii de stagnare a reformei politice, sociale si economice in Romania. Rezultatele acestei stari de fapt sunt evidente pentru oricine: Romania nu s-a dezbarat de mentalitatea comunista. Cu toate ca exista mai multe partide politice, cu toate ca s-au tinut alegeri libere, cu toate ca exista o presa in care se scrie orice, se poate afirma ca in Romania continua sa existe un partid unic, cu membrii fost-PCR-isti, organizati in sucursale ce poarta diferite nume: PDSR, PD, APR, PMR, PUNR, dar chiar si PNL si PNTCD. Obiectivul politico-economic al acestor aschii ale PCR-ului este "ciolanul" si "scaunul", singurele atribute ale statutului "omului nou" post-decembrist. Fara un scaun, de care sa se tina cat mai bine, fie el prezidential, senatorial, parlamentar, directorial etc. accesul la "ciolan" este anulat. Obiectivele politice si economice nu merg mai departe de atat. Nici vorba de interes national, generatiile viitoare, revenirea la normal, intrarea in structurile euro-atlantice.
Consecintele in celelalte domenii
Temporizarea, stagnarea reformei spre o economie de piata si o societate cu adevarat democratica a avut drept efect diminuarea sanselor Romaniei de a patrunde in clubul tarilor cu traditie democratica si avansate din punct de vedere economic. In principal, Romania si-a vazut spulberate idealurile de a fi primita, o data cu Polonia, Cehia si Ungaria, in NATO, dupa cum problematica continua sa fie si integrarea ei in Comunitatea Europeana. Consecintele politicii obtuze si iresponsabile a noii clase conducatoare din Romania, fie din perioada regimului Iliescu, fie din cea a puterii Conventiei Democratice, sub presedintia lui Emil Constantinescu, au devenit deja evidente. Din cauza intarzierii retrocedarii proprietatilor private, ca si a legiferarii normelor de garantare si protectie a investitiilor, precum si instaurarea unei stari in care sa functioneze statul de drept, Romania este pur si simplu ocolita de investitorii straini, dupa cum ii este intarziata integrarea in sanul comunitatii europene. Randurile ce urmeaza constituie o scurta trecere in revista a trei domenii esentiale in orice stat modern: politica externa, cultura si presa. De Justitie, a treia putere in stat, nu are rost sa ne ocupam, deoarece aceasta este departe de acceptul care o defineste in orice alta democratie traditionala.
In domeniul politicii externe, scenariul copiaza aproape in detaliu modelul politic si social. De fapt, MAE-ul este oglinda pe plan international a ceea ce se intampla pe plan intern. Prestigiul pe care l-a dobandit diplomatia romaneasca sub conducerea lui Nicolae Titulescu in perioada dintre cele doua razboaie mondiale si-a pierdut de mult luciul. Devenit in timpul dictaturii comuniste o extensie a sectiei externe din C.C. si a structurilor politiei politice, MAE-ul roman actual nu a infaptuit inca reforma necesara pentru abolirea mentalitatilor si practicilor dinainte de decembrie 1989. Sub regimul Iliescu diplomatia romaneasca a fost convocata la cosmetizarea imaginii Emanatului, cunoscut in lumea intreaga ca apartchik format la scoala Moscovei ce ocupase posturi politice in sferele cele mai inalte ale Partidului Comunist Roman, dar si ca unul care promova, printr-o optica a "despotului luminat", sistemul "democratiei originale", in fapt o continuare perestroikista a regimului comunist in Romania. Diplomatii romani aserviti idealurilor internationalismului proletar au ramas la posturi si numai cei compromisi total au fost rechemati in centrala. Venirea la conducerea statului a unui presedinte din randul Conventiei Democratice a nutrit sperante ca macar in domeniul diplomatiei romane se vor efectua transformari radicale. Numeroase organizatii din exil au solicitat indepartarea diplomatilor romani tributari odioasei ideologii sovietice. Presedintele Constantinescu, dar si ministrii de externe Adrian Severin si Andrei Plesu au facut numeroase declaratii privind reforma si restructurarea MAE-ului roman. Oricine se mai intereseaza daca aceste promisiuni au fost respectate poate observa ca dupa trei ani nu s-a facut mare lucru. Diplomati consacrati sub regimul Iliescu stau bine mersi si azi in posturi. Altii au fost rotati de la o ambasada la alta. Ici si colo au fost pripasiti fosti purtatori de cuvant si manipulanti ai morii de palavre iliesciene. Ca sa se aduca, totusi, "nume noi" s-a recurs la recrutarea, pe criterii politice si de nepotism, a unor indivizi care nu au nici o tangenta cu diplomatia: doctori de invartit elicele trecuti la invartit cuvintele, laolalta cu sefi de cabinete si colegi de birou ai ministrilor. Cu obiective confuze si lipsa de motivatie, diplomatia romana nu a reusit sa impuna organizatiilor occidentale, precum NATO, Uniunea Europeana, UNESCO si alte foruri internationale, adevaratele interese nationale ale Romaniei in eforturile sale de a se integra in randul democratiilor traditionale.
Cultura in Romania post-decembrista este victima unor inertii mostenite din regimul dictatorial comunist. Aservita timp de cincizeci de ani procesului de creare a noii societati socialiste, multilateral dezvolate, cultura a devenit, dupa decembrie 1989, o cenusareasa a societatii romanesti. Procentele din bugetul de stat acordate culturii sunt ridicole si, ca atare, insuficiente pentru a facilita contributia pe care cultura are obligatia de a o aduce la reintoarcerea la normalitate. Proiecte in domeniul culturii nationale (Coloana Infinitului, ori diferitele case memoriale spre exemplu) treneaza, prin birocratie si din lipsa de fonduri. Pe de alta parte, fundatii culturale initiate in timpul lui Iliescu (Fundatia Culturala Romana, de pilda) pentru propagarea valorilor culturale romanesti in afara tarii, au bugete practic nelimitate si necontrolate, insa acestea sunt folosite de multe ori in evidentierea personala a conducatorilor acestor organizatii. In momentul de fata, Romania nu dispune de un Institut Roman, asemanator celor occidentale (Alliance Française, British Council, Istituto Italiano di Cultura, Goethe Haus) care sa-si dedice eforturile exclusiv propagandei culturale romanesti in strainatate. Asa numitele "centre" culturale de pe langa misiunile diplomatice romanesti in strainatate par sa fie preocupate mai mult de "cultivarea" comunitatilor romanesti decat de atragerea publicului autohton la manifestarile pe care le organizeaza.
S-a batut mult toba pe tema libertatii presei in Romania, ca una din cuceririle de seama ale perioadei post-decembriste. Dupa "reciclarea" obligatorie a organelor centrale de presa comunista ("Scanteia" este, poate, exemplul cel mai concludent, prin revopsirea gardului si abordarea unei noi firme, "Adevarul"), pe scena mass-media a aparut un numar impresionant de noi publicatii. Cu orientari de stanga ori de dreapta si cu continut variind de la decent la vulgar, presa romaneasca pare sa satisfaca gusturile cele mai diferite ale cititorilor romani. Numarul jurnalistilor a crescut si el spectaculos. Se pare ca romanul, in afara de a se naste poet, se naste si jurnalist! Au ramas, nu-i vorba, cei din vechea garda (unii reorientandu-si optiunile politice si virandu-si opiniile cele mai abject-comuniste in sublime panseuri moralizatoare) si au venit si cei din alte domenii (in special inginerii, care, in lipsa santierelor, si-au descoperit subit talentele demagogice). Trebuie insa sa mentionam ca pe langa acestia activeaza multi jurnalisti si publicisti manati de spirit de probitate si de bun simt. Eforturile lor sunt insa stirbite de continuarea practicilor dobandite la fosta "academie" de jurnalistica, "Stefan Gheorghiu", un popas obligatoriu pentru toti cei ce voiau sa activeze in domeniul presei. Astfel, reportajele partizane, denaturarea realitatii, reaua intentie, citarea in afara contextului, trunchierea adevarului, revenirea prin post-scriptumuri pe jumatate condescendente sunt tot atatea "tehnici", usor detectabile in textele unor jurnalisti post-decembristi. Neprofesionalismul face ravagii. Spre stupoarea cititorilor pot fi citite (chiar in publicatii mai serioase) corespondente semnate de cate un redactor sef de pagina, dar elaborate de alte persoane, in care constati ca participantii semnalati ca "prezenti" la vreo manifestare se aflau la mii de kilometri departare! Incredibil si rusinos pentru o societate care s-a smuls din ghearele totalitarismului este practicarea cenzurii si refuzul dreptului la replica. Pentru a pune capac la aceste tribulatii ale presei libere si independente se vehiculeaza tot mai insistent ideea necesitatii unei legi a presei, care sa sanctioneze presupusele abateri ale jurnalistilor. Politicienii romani post-decembristi, indiferent de culoarea politica, suporta cu greu dezvaluirile curajoase ale jurnalistilor privind haosul tranzitiei spre o societate normala in Romania. Cateva din aceste aspecte au fost semnalate in textul acestui articol. Daca ar fi sa ne referim la celelate sectoare ale mass media, precum Radio-Televiziunea, multe din remarcile privind presa scrisa pot fi reluate in discutia despre programele acesteia. Audio-vizualul, in special Televiziunea, ramane domeniul de preferinta al luptei pentru influentarea politica a populatiei. "Cu televizorul ati mintit poporul" si alte asemenea "chemari" definesc cat se poate de bine trofeul atat de ravnit in batalia pentru conducerea acestei importante institutii de propaganda.
In concluzie, dupa zece ani de la evenimentele din decembrie 1989, Romania se afla inca in stadiul primilor pasi pe calea adevaratei democratii. Se vor face, neindoios, progrese, insa jertfa tinerilor care au cazut in acele zile de revolutie sangeroasa nu a fost, pana acum, onorata.
Eseu publicat intr-o serie de trei articole in Lumea Libera Romaneasca, New York,
numerele 582 (27 nov 1999), 583 (4 dec 1999) si 584 (11 dec 1999)
LITERATURA ROMANA IN LUMEA MILENIULUI TREI
Titlul de mai sus nu imi apartine. Este "imprumutat" din scrisoarea care anunta organizarea la Neptun, pe malul Marii Negre, a celei de a treia editii a Intalnirii scriitorilor romani din lumea intreaga. Titlul, astfel enuntat, invita neindoios la dezbateri, la expuneri de opinii, la luari de pozitie, la argumentari, la cautari de solutii, eventual la adoptarea unor programe si la multe altele. Cu atat mai mult cu cat scopul declarat al organizarii noii editii este de "a mentine si cultiva dialogul scriitorilor romani din tara cu scriitorii romani din afara granitelor Romaniei". Convins fiind ca aceasta chemare solicita participarea la dialog a tuturor scriitorilor, si nu numai a acelora care isi aroga cu orice pret intaietatea si ultimitatea sentintelor in treburile literare (scara de valori, decizii editoriale, acceptarea ori ignorarea scriitorilor, premiile literare, cronicile laudative ori de masacrare etc), ofer discutiei propriile-mi ganduri si constatari. Pe Marele sigiliu al Statelor Unite se gaseste inscriptia "E pluribus unum" (din mai multe, una) si spiritul acestei inscriptii ar trebui sa ne calauzeasca in gasirea, din multitudinea de opinii, a acelei unitati care sa defineasca dimensiunea universala a literaturii romane. Fiindca noua tema propusa, chiar daca priveste in viitor, nu exclude temele primelor doua editii, ce cautau inca sa stabileasca locul literaturii romane in lume. Oricum, intrebarea fundamentala care se pune in contextul unor asemenea dezbateri este "Pe ce baze se porneste in mileniul trei?" As aborda macar doua aspecte, "reasezarea valorilor" si "credibilitatea criticii".
In contextul post-decembrist, "reasezarea valorilor" este un subiect mult controversat, care va umple multe pagini de revista literara si nu numai. Este firesc ca, dupa prabusirea comunismului, criteriile de apreciere a operelor literare sa fie reevaluate si aduse la starea normala. In sine, acest pas este binevenit, insa nu indeajuns. Se impune totodata reexaminarea scriitorilor care, fie din oportunism, fie din lichelism, au semnat productii literare in care dadeau curs chemarii partidului de aplicare a principiilor marxist-leniniste in domeniul culturii ori a directivelor ceausiste expuse in tezele din iulie 1971. O initiativa de dezbatere asupra "reasezarii" a fost luata chiar in cadrul celei de a 2-a Intalniri a scriitorilor de pretutindeni, la Neptun, in octombrie 1997. La discutiile de la masa rotunda, difuzate in direct intr-un program de televiziune, au participat, printre altii, Pavel Chihaia, Dumitru Tepeneag, Nicolae Balota, Damian Necula, Laurentiu Ulici, Alexandru George, care au subliniat necesitatea reanalizarii critice a literaturii romane din timpul dictaturii comuniste. Mai pregnant si mai curajos, insa, a fost efortul de reevaluare intreprins pe taram critic de Gheorghe Grigurcu intr-o serie de patru articole aparute sub titlul "Revizuirea criticii", publicate in Romania literara, numerele 48, 49, 50 si 51-52 (in perioada 3 - 24 decembrie 1997). Luandu-si sarcina in serios, criticul Grigurcu aduce in prim plan "echipa de critici ad-hoc" constituita pentru a sustine aberatiile dogmei partinice. Printre cei din perioada proletcultista si rigid-dogmatica ii numeste pe I. Vitner, J. Popper, Sorin Toma, Ov. S. Crohmalniceanu, Silvian Iosifescu, Nicolae Moraru, Paul Georgescu, N. Tertulian si Andrei Baleanu. Acestia, spune criticul, au imprimat "un climat aspru, al unei pseudocritici dominante, in care cu mare greutate si mai totdeauna cu pretul unor concesii anexe se puteau strecura propozitii de buna credinta." Celor de mai sus li se adauga "personajele literare" din perioada de "dezghet" si, apoi, din cea de dictatura ceausista. Printre ei Al. Piru, Eugen Simion, Mihai Ungheanu, Eugen Barbu, Adrian Paunescu, Mircea Iorgulescu. Din nefericire, incercarea mai mult decat laudabila a lui Gheorghe Grigurcu a fost subminata chiar in paginile revistei literare in care a aparut seria de articole. In editorialul sau din Romania literara, nr. 49 (10 decembrie 1997) purtand chiar in titlu, "Critica revizuirii", samburele distrugerii, politico-criticul (in ipostaza post-decembrista) Nicolae Manolescu, legitimatorul emanatului Ion Iliescu, se distanteaza de ceea ce scrie Gheorghe Grigurcu, atragand cu emfaza atentia ca "m-am simtit obligat sa incerc, respectand libertatea exprimarii tuturor opiniilor, sa delimitez pozitia revistei de aceea a colaboratorilor ei." Si, ca o pavaza a rusinoasei lui teorii (expusa in alte circumstante) potrivit careia in Romania nu ar fi fost nevoie de samizdat, deoarece tot ce era de valoare s-a publicat, Nicolae Manolescu face o afirmatie de-a dreptul dubioasa: "Cenzura nu numai a mutilat literatura, dar a silit-o sa se apere, sa-si creeze mecanisme de supravietuire, ca niste fiinte de uscat care ar invata sa respire sub apa." Nu imi dau seama cum ar putea, azi, accepta asemenea aberatii cei care au "invatat sa respire sub apa" platind cu pretul mutilarii textelor lor. Si pentru ca Gheorghe Grigurcu este neinduplecat in categorisirea celor care au facilitat procesul de adaptare la "respiratia sub apa", Nicolae Manolescu il admonesteaza "Sub cuvant ca nu si-au pus niciodata cenusa in cap, Gheorghe Grigurcu le interzice unor critici dreptul la convertire."
Acest "drept la convertire" ne duce la cel de al doilea aspect: "credibilitatea criticii". Caci, orice semnificatie ar dori Nicolae Manolescu sa-i dea, asa-zisa "convertire" a unor critici nu poate fi decat un act de cameleonism, oportunism si lichelism. De ce i-am crede acum pe cei care s-au remarcat inainte prin abjecte sentinte? Chiar in redactia Romaniei literare, unde si-a publicat Gheorghe Grigurcu seria de revizuiri, pe langa directorul ei, Nicolae Manolescu, la conducerea revistei se mai afla adjunctul Gabriel Dimisianu si redactorul sef Alex. Stefanescu. Intrucat Gabriel Dimisianu a ramas la stadiul care l-a consacrat, de slujitor obedient al "maretelor idealuri" pre- si post-decembriste, ne vom opri la cel din urma, deoarce el s-a convertit nu numai politic (de la Partidul Comunist Roman la PNTCD), dar si critic. Daca gestul politic l-a propulsat pe proaspat taranistul Alex. Stefanescu in conducerea TVR, ce i-a adus "reorientarea" sa critica si, mai ales, in ce consta aceasta? Sa admitem ca invatarea "respiratiei sub apa" l-a facut pe Alex. Stefanescu sa scrie urmatoarele in articolul sau "Calitatea creatiei in lumina documentelor Congresului al XIV-lea al PCR" (publicat in 14 decembrie 1989, deci in preziua Revolutiei anti-comuniste si anti-ceausiste): "Cuvantul de ordine pentru toate domeniile de activitate din tara noastra il constituie in momentul de fata calitatea. Aceasta este una din marile idei cuprinse in documentele adoptate de Congresul al XIV-lea al P.C.R. In raza ei intra nu numai productia de bunuri materiale, ci si tot ceea ce se realizeaza in cultura. «Este, de asemenea, necesar -- arata tovarasul Nicolae Ceausescu -- sa ridicam mai puternic nivelul activitatii de creatie literara, artistica». Aceasta fraza se cuvine sa devina un memento pentru toti promotorii vietii spirituale din Romania". Se vede treaba ca postscriptumistul masiv Alex. Stefanescu si-a fixat pe vecie memento-ul in creier, intrucat, recent (mai 1999), la Centrul Cultural Roman din New York, cu ocazia prezentarii de carte a prietenului sau Eugen Serbanescu (convertit si el din doctor inginer in ziarist in scriitor in consul general), i-a tot dat cu "calitatea", unicul criteriu de evaluare a productiei literare fiind acum "valoarea". Insa, intors pe uscat, Alex. Stefanescu continua sa respire ca sub apa, dovada fiind ca prezentarea pe care a facut-o cartii amicului sau a starnit comentarii de genul "Ca in vremea lui Ceausescu, domnule! Operele lui Shakespeare sunt un nimic pe langa cartea lui Serbanescu". Nu pun aici in discutie cartea lui Eugen Serbanescu, ci pupincurismul alex. stefanescian, rodat pe la Maria Costache (prietena Elenei Ceausescu), Gheorghe Sprintaroiu (seful Sectiei de presa a C.C.) ori, mai nou, pe la Augustin Buzura, Ion Cristoiu, liderii PNTCD (de la care tot asteapta un telefon) si pe la altii si altele (inclusiv colegele de redactie!). Dincolo de toate acestea, problema esentiala a criticului - redactor sef la Romania literara, deci si a criticii literare romanesti, este ca Alex. Stefanescu scrie asa cum arata si arata asa cum scrie: mult si prost. Si atunci, care este credibilitatea unor astfel de convertiti si, prin extensie, a intregii critici literare?
Concluzia randurilor de mai sus se reduce la ingrijorarea ca pana nu se clarifica (precum in cazul procesului comunismului) responsabilitatile celor care au invatat "sa respire sub apa" si nu se produce acea, atat de necesara, asanare morala in lumea literar-artistica, comunitatea scriitorilor si criticilor romani se va dovedi nepregatita pentru cerintele noului mileniu.
Articol publicat in Lumea Libera Romaneasca, New York, nr. 555 (22 mai 1999)
si in Dorul (Danemarca), nr.115, iunie 1999
Excerpte din articol au fost prezentate la a 3-a Intalnire a Scriitorilor Romani din Intreaga Lume,
Neptun, 2 - 6 iunie, 1999
