Gabriel Plesea

   Ion isi aminti cum se despartira, imediat dupa ce-si terminasera fripturile. Conversatia incepuse sa treneze. Nu prea mai aveau ce sa-si spuna. Jenny parea cu adevarat pierduta in lumea noua, total dezorientata si neajutorata, nu stia ce sa faca mai departe. Ca si el, nu stia cum sa se afirme. Era de acord cu ea: nu era vorba numai de a te afirma ori de a dovedi. Era pornitul, iarasi, de la capat, de la zero. Trebuia sa uiti cine ai fost si ce ai facut inainte, in tara. Acum trebuia sa te readaptezi, ca sa poti trai viata de aici, in noua tara. Pe de alta parte, nu puteai arunca la gunoi experienta de dincolo: nu se putea sa fie cu totul si cu totul nefolositoare ori rea. Auzeai de oameni care, odata ajunsi aici, in America, incercau sa-si uite patria, originea si chiar meseriile, si care se aruncau fara frica in aceasta amestecatura pestrita a tuturor neamurilor de pe glob. Dar si astea, nu erau decat un mit din trecut. Acum, gruparile etnice rezistau la integrarea in acest cazan de topit: voiau sa ramana ceea ce fusesera si inainte. Isi aveau scolile lor, bisericile lor, templele, sinagogile, casele de rugaciune, propriile lor parazi si festivaluri. Purtau insigne pe care sta scris mare, ca sa se vada: SLAVA DOMNULUI CA SUNT ARMEAN! ori SARUTA-MA CA SUNT POLONEZ! Strazi intregi aveau firme in ebraica sau in chineza, in timp ce la statiile de metrou anunturile erau in engleza si spaniola. De ce sa se lepede el, Ion, ori Jenny, de traditiile lor? Doar ca ai lor nu erau atat de numerosi ori tot atat de vizibili? Ori fiindca nu prea se ajutau intre ei? Daca nu se evidentiau ca grup, oameni ca el, ori ca Jenny, aveau multe de oferit tarii lor adoptive. Trebuiau deci sa lupte sa-si pastreze propriile aspiratii, ca sa-si recapete macar o parte din fostul lor statut. Ion tot spunea ca este o prostie sa renunti sa fii intelectual, doar fiindca intelectualii sunt dispretuiti in tara asta cu orientare mai pragmatica. Nu e nici o rusine in a fi intelectual, tot asa cum nu e nici o rusine printre cei de aici sa-si deschida o pravalie, ori sa se apuce de vreo afacere, ori sa lucreze de mici in magazine, prin restaurante, la statiile de benzina, la banca ori te miri unde. Modul cum muncesc americanii trebuie adoptat, nici nu mai incape discutie, mai ales daca vrei sa-ti castigi painea in America, dar asta nu inseamna ca trebuie sa renunti la propriile idealuri. Un fel de coexistenta pasnica trebuie stabilita intre atatea traditii. Desigur, erau si extremistii, care insistau ca, odata stabilit aici, trebuie sa renunti la limba materna, sa-ti uiti trecutul, sa-ti uiti prietenii, sa uiti totul si sa devii un american nou-nout. Ion nu avea nimic impotriva acestei teorii si poate ca americanii gandeau sincer ca asa ar fi mai bine, dar i se facea pur si simplu scarba cand auzea pe vreun renegat dezgustator ca-si uraste limba ori pamantul in care s-a nascut. Nu-i placeau nici falsii, care-ti repetau fara sa clipeasca, "Domnule, eu ma simt atat de liber aici, sunt total eliberat: asta-i adevarata democratie!".    Ion auzise ca unii dintre acesti indivizi fusesera mari activisti de partid, lucrasera pe la sindicate ori pe la ministere si directii care trezeau groaza si semanau moarte. Acestia erau sobolanii diasporei, tipi care-ti ocoleau privirea si se enervau cand ii intrebai cu ce se ocupasera in tara. Ion ii evita, ca sa nu piarda timpul ori sa-si strice buna dispozitie. Erau atat de multe lucruri frumoase si interesante in lumea noua: locuri, evenimente, incat, chiar daca ar fi vrut, nu ar fi avut timp sa le acorde cretinilor alora vreo atentie.
   O vreme evita sa se adreseze doamnei aceleia, care se aseza langa el pe banca, in parculet. Obisnuia sa se duca acolo in pauza de pranz, sa citeasca ziarul sau sa se uite la trecatori. Ii placuse intotdeauna spectactolul strazii, sa urmareasca creaturile acelea omenesti misunand ici-colo, fiecare cu propriul lui circuit de trasee implantat in creier. Era curios sa stie ce i-ar fi putut trece prin cap unui anumit trecator. De ce era atat de preocupat? El, Ion, avea o groaza de motive sa fie preocupat, insa pe trecator ce-l obseda?
   Doamna de langa el se uita de mai multe ori in directia lui. In cele din urma prinse curaj si-l intreba daca nu cumva a lucrat la Institut. In clipa aceea o recunoscu. Da, era chiar ea. Putin, foarte putin, schimbata, dar era ea.
   La inceput Ion nu se arata prea vorbaret, insa ea parea foarte dornica sa schimbe o vorba cu un compatriot. Nu mai avea nimic din aerul acela care, acasa, in tara, te tinea la distanta. Si ea era in pauza. Lucra la un dentist care participa la un seminar in ziua aceea, asa ca putea sa stea mai mult afara. Ce bine! Ion putea sa-si ia pauze lungi oricand voia, dar nu profita. Incepura sa vorbeasca despre cunostinte comune, despre locuri pe care le frecventau si unul si altul. Si, cum parculetul se cam umpluse cu lume, pornira la plimbare, pe strada. Mersul le facu foame si incepura sa se uite dupa un bufet ori un loc unde sa bea o cafea.
   Ion isi amintea lucrurile acestea de parca s-ar fi intamplat ieri. Trecura doua saptamani in care nu primi nici o veste de la ea. Apoi o uita. Avea mult de lucru la serviciu. Se apropia sfarsitul de luna si trebuia sa incheie editia. Facea un fel de munca editoriala la o publicatie din downtown, in districtul financiar, ajutand la corectura, la punerea in pagina, la publicare. Nu-l plateau cine stie ce, dar era destul de bine pentru programul lui redus. Era inscris la Universitatea Columbia si-i convenea job-ul, fiindca putea sa-si aranjeze programul de lucru dupa cum avea cursurile. Sesiunea de examene se apropia cu pasi repezi si voia sa recapituleze niste subiecte mai dificile. Altfel, il amuza nespus ca redevenise student. Faptul il amuza dar ii punea si ambitia la incercare. Se si distra, nu-i vorba. Avea colegi simpatici si profesori buni, toti cu palmares academic impresionant. Cu exceptia unuia, care preda un curs despre politica externa americana. Sarmanul profesor, parea ca tine un curs de gafe politice! De fapt, nici el nu era chiar rau, insa lui Ion nu-i placea de loc explicatia profesorului de cum si de ce fusese Roosevelt tras pe sfoara la Yalta de catre Stalin, asta apropo de impartirea Europei si ocuparea de catre rusi a Europei de Rasarit. "Nu putea face prea multe, era un om bolnav", explica profesorul. "Pe dracu' bolnav!" se enerva Ion, promitandu-si sa nu se mai gandeasca la tampenia asta. Era mai castigat daca se ocupa de analiza microeconomica si blestemata aia de interpretare matematica. Nici nu suferea comparatie! Ion isi amintea de cursurile de economie politica din tara: ore in sir de prelegere si nici un pic de matematica. Si acum, dupa atatia ani fara probleme de algebra, de geometrie si alte asemenea, trebuia sa se chinuie cu problemele de calcul diferential. Ii placeau, insa. Se lua de fapt la intrecere cu colegii mai tineri cu zece ani decat el si nu se facea deloc de ras!
   Dar acum Ion se putea relaxa. Era una din zilele acelea minunate de octombrie, intr-o sambata. Desi zi de weekend, fusese toata dimineata la biblioteca sa citeasca niste carti pentru lucrarea de semestru. Avea tot timpul sa o scrie, dar nu-i placea sa o lase pana in ultima clipa. Urmarea stirile la televizor, sorbind dintr-un Bloody Mary. Soarele isi pierdea treptat din intensitate si se pregatea sa apuna undeva in spatele zgarie-norilor din Manhattan. In afara de urletul strident al unor reclame comerciale, nimic nou pe frontul de vest. Proprietarul plecase in Florida sa-si viziteze partenerul, un batran avocat. Faceau afaceri impreuna: vanzari-cumparari de case si inchirieri de imobile si le mergea foarte bine. Erau plini de bani. In casa nu mai era nimeni altcineva. Din cand in cand auzea boilerul cum porneste, jos in subsol. Desi in casa locuiau doar doi oameni, aveau apa calda zi si noapte. Aceasta, ca si chiria rezonabila, il facuse pe Ion sa se mute in apartamentul acela mic. Daca se gandea mai bine, era incomod chiar. Camera, bucatarioara, dusul si o toaleta miniscula erau toate inghesuite in spatele unei casute pentru o familie intr-unul din cartierele acelea cu nume ciudat din Queens - unul din borough-urile New York-ului -, Rego Park, o combinatie de case familiale, blocuri, vile, autostrade, bulevarde si strazi, alei, toate de-a valma intr-un singur loc. Lui Ion ii aducea aminte de cartierul de la Sosea, de acasa, in care locuise pana in anii liceului. Chiar si acum, dupa atatia ani, simtea mirosul acela de fum de la frunzele de castan arse, amestecat cu aerul piscator al toamnei. In Rego Park, ii placeau miile de nuante ale frunzelor ce impodobeau cartierul. Ca si drumul spre plaja de la Jones Beach, la Atlantic, croit printre vegetatia frumos colorata a batranului Long Island. Acolo se ducea sa asculte la murmurul, ca un cant de sirene, al Oceanului, care ii soptea despre Batranul Continent atat de incarcat de aminitiri si povesti. Acele momente, marturisea Ion, erau cele mai greu de infruntat in viata lui aici, in Lumea Noua. Ii trebuia o putere supraomeneasca sa se smulga de acolo, cat mai departe de acea dulce imbiere de a se duce inapoi.
   Se hotarase ca aici trebuia sa fie noua lui casa. Pretul intoarcerii ar fi fost mult prea mare: ar fi trebuit sa bea din cupa cu cucuta pentru ca a cautat virtuti in afara propriei lui lumi. Acum se afla aici, si aici avea sa o scoata la capat!

din romanul Arunca painea ta pe ape
(Editura Vestala, 1994)

IMPOSIBILA REINTOARCERE
fragmente

   Veni si ziua plecarii, mai repede decat ar fi vrut si ea si ei, dar stagiul se terminase si, le marturisi Ioana destul de jenata, i se facuse dor de acasa. O dusera la aeroport si statura cu ea pana la plecarea avionului. Ii atrasera inca o data atentia la valiza cu cadouri, pe care le trimisera celor din tara. Ioana se impotrivise sa care dupa ea asa ceva si le era teama sa nu uite ca plecase de la New York cu un bagaj in plus.
   Cand o saruta la plecare, Ion ii spuse pe un ton serios, "Vezi cu cine votezi la toamna, ne trebuie o schimbare. Contez pe tine!"
   Restul verii, Ion tot urmari ziarele, curios sa afle ce mai spuneau, ce sondaje mai apareau. Cele din tara si cele din America. Pe scena electorala americana aparu un personaj exotic, care parea sa incurce itele si calculele cele mai sigure. Ross Perot - un miliardar care isi platea propria campanie electorala - ba candida, ba se retragea din cursa, de ii innebunea pe toti cu schemele sale. Si in Romania aparura mai multi candidati la presedintie pusi, care mai de care, la punct cu verbiajul in limba de lemn. Pe de o parte aliantele din cadrul opozitiei se destramara, iar pe de alta parte aparura noi partide si partidulete. Campeanu, dupa ce schilodi Conventia cu pretentiile si cu retragerea lui, propuse candidat la presedintie din partea partidului sau pe nimeni altul decat Regele Mihai.
   Sondajele de opinie indicau o continuare a preferintelor alegatorilor catre partidele din opozitie, asa cum se intamplase la alegerile locale. Erau sperante mari ca, in fine, se va petrece si in Romania schimbarea.
   Cu atat mai devastator fu rezultatul alegerilor. Toate asteptarile ca cei din partidele de opozitie vor castiga fura spulberate. Partidul lui Iliescu, desi nu obtinuse majoritatea absoluta, castigase locuri suficiente ca sa-si impuna guvernul si sa-l faca operabil cu ajutorul partidelor de orientare comunista si nationalista. Pana si faptul ca Iliescu nu castiga alegerile prezidentiale din primul tur le mai dadu celor ce asteptau o schimbare radicala, macar la nivel de presedinte, o ultima speranta. Dar nu fu sa fie asa, nici acolo. In turul doi, Iliescu intruni majoritatea si se instala ca presedinte in al doilea mandat. Totul era pierdut. Auto-Emanatul, adeptul teoriei "despotului luminat", se vazu reconfirmat pentru inca patru ani. Valul, ridicat pentru o clipa de vantul de libertate starnit de prabusirea Zidului, recazu peste ochii romanilor si ii impinse la loc, "in somnul cel de moarte". Chemati la vot, la acest instrument al libertatii, romanii isi irosira ultima lor portie de libertate.
   Si de departe, de dincolo de Ocean, in tara straina, Ion isi sterse cu tristete ochii, caci isi dadu seama ca Dumnezeu ii izgonise de la El pe romani si ca "la rasaritul gradinii Edenului puse niste heruvimi, cari sa invarteasca o sabie invapaiata, ca sa pazeasca drumul care duce la pomul vietii".

din romanul Imposibila reintoarcere
(Editura Vestala, 1996)

---

[Back to top] [Home Page] [Activitate literara] [Activitate publicistica] [Nota bio-bibliografica]
[Excerpts in English]

Comments to Gabriel Plesea.

---

Copyright © 1999 gppress All rights reserved.